Magazinul din grădiniță

Autor: Vasile Bighei

MAGAZINUL DIN GRĂDINIȚĂ, EPISODUL 1
La nici 50 de metri de Școala generală din sat, îmbătrânită, șifonată și apatică, se încăpățânează să stea la drumul principal ce duce spre oraș, fosta Grădiniță. O clădire cu pereții coșcoviți, treptele de acces sparte, ferestrele cu câte un geam spart , tabla de pe acoperiș ruginită, parcă vrând sa zboare la primul vânt și hornul voluminos și afumat dând să cadă în orice moment. Aici a funcționat ani buni grădinița de copii. Și eu am frecventat-o prin anii șaizeci, când am învațat primele poezii și mă delectam construind jocuri din cuburi colorate. În încăperi spațioase, așezați pe scăunele din lemn, eram ochi și urechi la tovarășa educatoare. De câțiva ani buni, în ultima perioadă, copiii de grădiniță, tot mai puțini, s-au mutat în Școală. Așa că această clădire a luat o cu totul altă destinație. Jumătatea dinspre drum a fost amenajată în magazin mixt, iar cealaltă jumătate dinspre curte în locuință socială pentru o familie de cinci membri. Patronul, om cu inițiativă, a început o activitate comercială în două direcții: o parte a încăperii a amenajat-o în magazin mixt, iar cealaltă parte, mult mai mică, în bar. Bineînțeles, amândouă deservite de o singură persoană. De! Economie de personal….. El, patronul, învațător activ în orașul la 3 km distanță, aprovizionează sistematic magazinul. Cu un “papuc” pe care îl repară de câte ori este nevoie (și e destul de des! ), aduce marfă de la depozitele din Suceava, ajutat de soția lui și, uneori, de cei doi baieți ai lor. Cum și soția este laborantă la aceeași școală din oraș, iar băieții activează ca profesori de sport, aprovizionarea o face de regulă după masă, duminicile și, uneori, în fugă în câte vreo pauză dintre orele de curs. Mult mai simplu este în perioada vacanțelor! Din diverse motive a fost o adevarată fluctuație de personal care să lucreze în magazinul din Grădiniță. În virtutea inerției (și a împrejurărilor) a ajuns gestionară aici și soția mea…. La inceput cu înstrâmbări de nas (și din partea patronului și din partea ei! ),fiind vorba, nu în ultimul rând, de studii! Nevastă-mea cu facultate, a desfășurat activități în domeniul tehnic și mai puțin în cel comercial. Și a mai fost o doleanță a patronului – soțul nu are ce căuta după tejghea!
Au trecut câțiva ani buni de cînd soția mea a preluat gestiunea. Cu bune și cu mai puțin bune… Și cu “domn Vasile”după tejghea ,ca gestionar ocazional de o zi… – Domn Vasile, dumneavoastră doar sâmbăta! – Bine, domnu’ Iuri… Îl apreciez cam tot atât pe patron cât simt că mă apreciază și el .În fracțiuni de secundă fac o evaluare. Cam de aceeași vârstă ca a mea, vreo 56 de ani, înalțime medie la vreo 1,70 metri, plinuț, cu fața dolofană, proaspăt bărbierit și părul ușor grizonat și răvășit, cu tentă de cârlionțare. Ținuta, din pantaloni de costum la dungă și cămasă apretată, vine în acord cu “aerul” lui de “plin de sine”! Chiar dacă pe pantaloni se văd pete evidente de praf de la navetele de bere cărate…. Între timp a renunțat la bar. Mai mult ca sigur din motive financiare! Dar nu și la activitatea specifică barului, care parcă a luat amploare. Numai că acum cu multă precautie și emoție din partea gestionarului, mai ales! Cu ochii mai mult pe geam, până iși soarbe clientul paharul, îmi crește adrenalina. – Hai mai repede nea Costică!…Hai dă paharul să-l strâng…Poate vine vreun control! Nea Costică se uită intrigat la mine și mai soarbe un sfert de pahar. – Știi că nu am voie să dau la pahar! Golește paharul, îl scutură asiduu și mi-l întinde…. În locul barului, patronul a amenajat o mică baie și o magazie, ambele mascate cu câte o ușă de material plastic, care se pliază…. În conformitate cu cerințele europene…
Coabitarea mea cu patronul s-a imbunătățit simțitor, mai ales de când nevastă-mea a avut piciorul fracturat. În acea perioadă m-a acceptat gestionar zi de zi. Bineînțeles că au existat și momente de tensiune și reproșuri reciproce. – Domnu Iuri, uitați aici… Sucul ăsta cu paiul este ieșit din garanție… Patronul se oprește din a-mi da marfă. Se uită pe data expirării, trage baxul cu sucuri și-l dă deoparte, pe partea lui de tejghea. Continuă să-mi predea marfa, trecând pe caiet cantitatea și prețul de vânzare. Este mult mai întunecat la față…. Îmi intinde 5 sticle de Fanta la 0,5 litri. I le împing ezitant îndărăt. – Astea nu merg la noi… Sunt scumpe… Se uită pe raft în direcția sucurilor. – Dar nu aveți… – Păi v-am zis că nu merg… – Dacă nu aveți, cum să se vândă?! Acum se înălbește la față, buzele tremurânde luând o formă nefirească. Începe să se tureze.
– Domn Vasile, dumneavoastră nu-mi spuneți mie ce trebuie să aduc! Încerc să nu escaladeze situația, dar vreau să fiu ferm. – Eu știu ce mărfuri merg mai bine aici… Oamenii n-au bani ca la oraș. Cu mâna pe cozorocul șepcii, plimbând-o în sus și în jos pe cap, explodează. – Domn Vasile!… Eu sunt patronul! – N-am zis altceva… Eu știu cine-i patronul și cine-i gestionarul… Dar trebuie să ținem seama de realitate. Și-a pierdut orice control. În explozia lui verbală mă împroașcă cu stropi de salivă. Mă feresc, trăgându-mă în spate cât îmi permite spațiul dintre tejghea și rafturi. – Ce realitate?! Care realitate?! Nu vedeți că nu aveți vânzări!?….Asta nu!…Asta nu! Observ în mișcarea mâinii în care ține șapca că ar intenționa să mă lovească cu aceasta. – Ce, vreți să mă loviți?! Cu aceeași mână ia calculatorul de pe tejghea și începe să lovească cu el în masă. – Domn Vasile!…Eu v-am tolerat…. – Ce m-ați tolerat?…Și nu mai trantiți cu calculatorul, că-l fărmați! – Nu-l fărm…că eu am dat bani pe el. Parcă s-a mai liniștit. Apare și un client în magazin, așa că, potolindu-ne, continuăm predarea-primirea mărfii.
Pun sticluțele de”Fanta” la locul lor de pe raft.

MAGAZINUL DIN GRĂDINIȚĂ, EPISODUL 2
Fără a se mai amesteca în ceea ce privește cine vinde la magazin, eu sau nevastă-mea, patronul are pretenții în primul rând la respectarea programului. De la 7:30 dimineața la 20:00 seara. Noroc cu televizorul, că ne mai omorâm timpul. Că banii pe care-i câștigăm, Dumnezeu cu mila! La procentul de 4% din vânzări și la “afluxul” de mizerie a clienților în multe zile, abia dacă realizez de un pachet de țigări (pe care îl și fumez în acea zi !) Dar, per total, pe lună, realizăm salariul minim pe economie pentru o persoană. Și asta cu “sprijinul“ Caietului de datorii. Eu sunt mai îngăduitor. Clienții, unii dintre ei, dar nu puțini, se orientează uitându-se pe geam, din drum. Dacă televizorul este pe Kanal D, nu se prea înghesuie dacă trebuie să apeleze la caiet. Știu că au de-a face cu doamna Lenuța, nevastă-mea. Dacă în schimb televizorul este pe Etno sau pe știri, fac coadă. – Cine-i la magazin? – Nea’ Vasile… – A!… Bine… Și activitatea comercială ia “amploare”. – Zi nea’ Florin! Mă uit la bărbatul din fața tejghelei, intuindu-i comanda. Scund, grăsun, fălcos și roșu la față, agitând sacoșa de fâș în mâna dreaptă, acesta tărăgănează. – Păi… am vrut o injecție… Eu iritat: -Mare sau mică? – Mare !… – Pe caiet? – Pe caiet, da… – Atât? – Si-o pâine și… – Atât nea’ Florin! Ajunge… Mai ai până la pensie o săptămână… Și este un pic acolo !
Dau într-o parte Caietul de datorii. Îl iau din nou, îl deschid, caut numele și notez :
– 60.000, nea’ Florin…6 lei! Ai ințeles? Și uite cât mai ai aici!… Închid nervos caietul. – Nu-s probleme. . Îi pun dubla de rom într-un pahar de 200 g. Între timp spațiul din încăpere s-a umplut cu încă vreo 5 clienți. – Poftim doamnă…. – Am vrut două pâini, un muștar și 10 ouă. Dau muștarul de pe raftul din spatele meu, pâinile de pe raftul alăturat. Iau o pungă și mă deplasez câțiva metri pe culoarul perpendicular pe cel din spatele tejghelei, să pun ouăle. Pe zi, fac mulți kilometrii pe culoarul îngust de aproximativ jumătate de metru în formă de L, între tejghea, frigider și rafturile de lângă pereți. Rafturile pe care sunt așezate, compartimentat pe tipuri de mărfuri, alimentele: industrialele, jucăriile, dulciurile și câte altele. Socot :
-108.000… Pune marfa în sacoșă. – Treceți la caiet… Nu mai comentez, trec la caiet. – Da, Liviu?. . Fac întrebător cu capul. – Un baton de salam. Cântăresc și scriu pe caietul de socoteli. – 85.000… Altceva? – Trei pâini.. Și comanda conține vreo 5 produse. Trag linie și conchid : -245.000….
– Treceți la tata. Deschid caietul și trec ”la tata ”. Și așa, cu Caietul, îi rezolv pe toți ceilalți din magazin. O singură mătușă a luat cu bani cash. Magazinul se golește. Doar televizorul funcționează. Populară, pe Etno. Mă așez pe scaunul din capătul tejghelei din fața băii, îmi aprind o țigară și fumez adânc, dând fumul pe ușița sobei.

MAGAZINUL DIN GRĂDINIȚĂ, EPISODUL 3
Pe ușa deschisă, sprijinită cu un lemn să nu o poarte vântul, își face apariția Profesorul. Precaut, introduce doar capul, uitându-se în stânga, înspre tejghea. Nevăzând pe nimeni, iși redirecționează privirea spre locul unde mă gasește de cele mai multe ori, capătul tejghelei din fața băii. Tresaltă radios. Se introduce vioi, cu tot corpul, în magazin. – Salut Vasea! – Să trăiți! – Aveam emoții că este doamna… Nu intram. Vine spre mine. Mă ridic de pe scaun. Îmi întinde mâna. Caut să răspund cu o strângere așijderea, bărbătească. La vârsta lui de pensionar arată perfect. Părul drept și bogat, tuns destul de lunguț, mustața încă neagră se aranjează perfect pe ansamblul feței măslinii, bărbătești, dar cu linii fine. Atletic, doar burta îi face un pic feste, sub bretelele luate direct pe piele. Cămașa descheiată la toți nasturii îi spânzură peste pantalonii de costum. – Ce mai faceți? – Încerc să mă prefac că-s treaz!… Dar greu. Cred că nu reușesc. – Vă servesc cu ceva? – Da, o afinată. – Și suc? – Nu, deocamdată nu… Îi pun 100 g de afinată. Ia o înghițitură și pune paharul pe tejghea. – Pot să stau lânga tine? – De ce nu ! Poftim… Aduce taburetul de lângă tejgheaua din față și se așează lângă mine. Îmi aprind o țigară. Mă focalizează cu lentilele fumurii ale ochelarilor de vedere. Nu-i pot vedea ochii. Asta mă dezarmează oarecum, nu pot citi direct în ochii lui starea de spirit cu care mă abordează. Deschide, la întamplare, cred, un subiect care mă vizează direct, ceva în legatură cu deosebirile dintre noi. Îi ocolesc privirea pe care o simt prin lentilele fumurii. Mă uit la sobă, dând fumul înspre ea, mă uit pe geam să nu cumva să apară vreo “persoană cu greutate”. Profesorul devine irascibil. – Mă tratezi cu indiferență!… – Păi de ce, domn Profesor? – Te uiți aiurea…. Nu te interesează ce vorbesc. Eu am deformație profesională. Elevii care nu mă urmăreau cu privirea, erau cei pe care îi preocupa altceva… – Nu, domn Profesor!… Sunt atent la subiect. Mă salvează o doamnă care intră in magazin. Mă duc la tejgheaua principală.
– Poftiți doamnă… – O pereche de ciorapi Lycra, marimea 4. Mă aplec și iau de sub tejgea pachetul cu ciorapi, aleg mărimea și i-o dau. Notez pe caietul de socoteli. – Altceva? – Un lighean albastru. Parcurg spațiul în formă de L, trec prin fața Profesorului, iau scaunul și mă urc pe el, întinzându-mă după lighean. Mă deplasez în fața doamnei, îi dau ligheanul și notez pe caiet, dedesubt, sub suma care era pentru ciorapi. – Altceva ? – Două conserve de pește. Mă întind la raftul cu conserve. În tot acest timp, cu o răbdare de invidiat, Profesorul mă urmarește cu privirea. Până să trag linie și să calculez nota de plată a doamnei, de două ori, să nu greșesc, o dată cu pixul și a doua oară pe calculator, intră în magazin un băiețel cam de șapte ani. Doamna plătește și pleacă. Mă adresez băiețelului. – Ce vrei să cumperi? Băgându-și degetul arătător în gură, se uită spre frigiderul cu înghețată. Arată înspre înghețatele din cutiile desfăcute. – Două din alea și una de asta… – Deschide frigiderul și ia-ți… Se conformează. Din cauza staturii mici, ajunge cu dificultate la cutiile desfăcute. Ia înghețatele și trage capacul de sticlă al frigiderului, închizându-l. Profesorul se scoală de la locul lui și vine la băiețel. – Cui ai luat tu înghețatele astea ? Ridicând capul, să-l poată privi în ochelari, băiețelul se precipită. – Asta lui Getuca și astea mie și la fratele meu. – Getuca cine-i? – Sora mea mai mică! Râde strengărește. Profesorul se entuziasmează vădit. – Aha ! Și pe tine cum te cheamă? – Ică!… Se simte în răspunsul băiatului o oarecare nedumerire, că acesta nu-i cunoaște numele. Afișând o mină solemnă, Profesorul se uită insistent la Ică. – Spune-mi, ai să vii la mine la înmormântare? Surprins, copilul răspunde ezitant. – Da, dar nu știu cînd!.. Râzând în hohote, Profesorul îl mângâie pe cap. – Bravo!…Vasea, eu plătesc înghețatele… Ică o zbughește afară, având grijă de înghețate. Intră o fetiță tot cam de aceeași vârstă.
– Dați-mi un pachet de zahăr…. Îi dau zahărul și-i încasez banii. Profesorul, tot în picioare, în mijlocul magazinului.
– Pe tine cum te cheamă? – Adina…răspunde rușinoasă fetița, privindu-l cu ochii mari, albaștri, de sub bretonul bogat și blond. Fixând-o cu lentilele fumurii, o chestionează și pe ea. – Tu ai să vii la înmormântarea mea ? Vădit încurcată, fetița se bălbăie. – Da… Nu știu… Cred că da… – Dacă da, să-ți dau și ție un ban. Scoate portofelul din buzunar și-i dă o bancnotă de 1 leu. – Mulțumesc… roșește fetița și iese pe ușă. – La revedere… – La revedere, draga mea!… Și către mine: – A cui e fata asta așa de scumpă? – A Vioricăi. – Aha… murmură Profesorul, ca și când ar fi știut cine-i Viorica asta, dar eu am convingerea că nu știa… Își aduce paharul și mai ia o înghițitură din licoarea colorată, masurându-mă cu insistență.
– Te compătimesc, Vasea… Pot să-ți zic Vasea? Așa îmi place….Și mie îmi spun așa prietenii…
– Sigur, nu-i nicio problemă. Îmi trag pantalonii. Iar se intrigă Profesorul. – Am să-ți aduc o pereche de bretele…Am una veche, aruncată în pod.
Îmi este destul de greu să-i fiu mereu pe plac. În intâlnirile noastre, mai mult de 60% din discuție îi aparține. Abordăm tot felul de teme: politice, sociale, de agricultură, filozofice… Multe mă vizează direct, fiindu-mi dificil să-i țin hangul. Mă ridică sus, sus de tot, și deodată îmi dă drumul în hău. Când să mă zdrobesc de sol, mă prinde cu vicleșug și iar începe să mă ridice în slăvi, în discuții, bineînțeles. Și bineînțeles că doar atunci când starea lui bahică este adecvată! Dacă nu mă uit la el, nu e bine. Dacă mă uit insistent, iar nu-i bine. – Ce mă fixezi așa?!… Ești de altă părere? Intră în magazin un bătrânel sfrijit, mic de statură. De sub borurile îndoite ale pălăriei învechite scânteiază ochii inteligenți ai acestuia. Se oprește în mijlocul încăperii și salută tărăgănat. – Bună ziuaaa… Profesorul se întoarce spre acesta și, vădit încântat, îi răspunde. – Bună ziua! Ce mai faci, nea Exa? – Ce să mai fac… Mai nimic… am venit să beau o bere… – Dau eu o bere… Și un rachiu? – Nu, nu… Doar atât… Da’ nu trebuie… Îmi iau eu…. – Nea Exa, am eu plăcerea asta! – No , bine! Către mine: – Vasea, dă-i o bere și pune-mi și mie încă una. Și-mi întinde paharul gol.
În timp ce scot o bere Suceava din frigider și mai pun o sută de afinată, Profesorul îl chestionează pe nea Exa: – Fac un sondaj, o listă ,cu cei care o să vină la mine la înmormântare.
Bătrânul râde în hohote, plimbându-și palma muncită peste nasul roșu și gura din care se văd vreo doi dinți dispersați. – Nu glumesc… De asta vă dau și dumneavoastră o bere… Chiar?!… O să veniți la înmormântarea mea? Nea Exa gustă din plin gluma. Și tot cu vorba sa tărăgănată, cu un mic accent ucrainean: – Nu se știe care la care… Doar Dumnezeu știe… Ținând la piept cu amândouă mâinile sticla, mai ia câte o gură, plimbându-se prin magazin. Foarte ușor, se infiripă între cei doi discuția. Întâi despre agricultură, apoi aceasta alunecă spre cultură. Profesorul se entuziasmează. – Nea Exa îmi dă lecții! Acesta iar râde sfios, dar nu știu chiar dacă și modest cu adevărat. – Eu nu am decât patru clase… Nu am avut posibilități. Se retrag într-un colț și-și continuă discuțiile. Eu servesc clienții care apar din când în când. Mai cu bani, mai pe caiet. Și mai ciulesc urechile la cei doi. Discută despre Heliade.

MAGAZINUL DIN GRĂDINIȚĂ, EPISODUL 4
Chiar și la vânzările slabe care sunt, în cursul unei zile se perindă destulă lume prin magazin. Unii să bea câte o bere sau un rachiu, alții să cumpere pe bani sau mai adesea pe caiet, diverse produse, de la pâine, mezeluri, hârtie igienică, până la pantofi, cizme, geci, caiele și câte și mai câte produse industriale. Cele mai multe, cât mai ieftine. De, după buget! Mătuși îmbrăcate de oraș sau chiar în ținută de casă, cele din vecini, de multe ori intră doar pentru știrile cele mai noi care apar. Unele le aduc, altele le preiau cu comentariile de rigoare, obiective sau, de multe ori “îmbunătățite“ după imaginația fiecăruia. Și satul nostru, destul de mic, nu duce lipsă de întâmplări, care mai hazlii, care de-a dreptul dramatice. În nici un an s-au spânzurat trei persoane. Trei bărbați, toți de pe aceeași stradă. – “Strada Spânzuraților”! conchide un hâtru, deși strada are o cu totul altă denumire.
Fiecare dintre cei trei, doi în jurul vârstei de 40 ani iar unul la vârsta bătrâneții, aveau familii. Numai ei au știut adevaratele motive, pe care le-au luat cu ei în mormintele aliniate lânga gardul cimitirului, la marginea acestuia, pe “Aleea Spânzuraților“… Tot în magazin, am aflat că Negrilă “a plecat dupa Elodia”! – A dispărut de-o săptămână… N-avea unde merge… N-are pe nimeni… Trebuia să ia prima pensie… Pensie de boală, din cauza ochilor. Când era tânăr a avut un accident în mină. Abia acum, la 50 și de ani, a reușit… Deschid caietul de datorii. Îl caut și găsesc poziția cu vreo patru sume. Calculez: 600. 000 lei! << De la cine mai recuperez eu banii?…>> Nici nu mai pot fi atent la ceea ce se discută despre banala neîntoarcere din Italia a uneia la casa ei, unde bărbatul a rămas cu trei copii minori.
– S-a înhăitat cu un italian… Un boșorg…
………………………………………..
– Bună ziua!… Nu vă era dor de mine? Închizând cu atenție ușa, își strânge umbrela și o pune pe navetele cu sticle goale de bere. Dacă imi era dor? << Cum să nu, că nu l-am văzut de la amiază! >> – Cu ce vă servesc, Părinte? îmi fac eu ”meseria”, deși știu în proporție de 99,9% care va fi comanda. (Un 75 și o Coca Cola!) Își pune fesul în buzunarul hainei. – Un 75… o bere “Timișoreana” la un litru și o sticlă de Coca Cola. Pun în două pahare mari de 200 ml, în unul vodcă Vorona și-n celălalt suc. Dau berea și sticla de 2 litri de Coca Cola. – Altceva? – Mai vedem… Ia o gură de Vorona din paharul din mâna stângă și o gură de suc din paharul din cealaltă mână. Cantitați egale și mereu aceleași: din patru astfel de înghițituri, luate la un oarecare interval, golește paharele. Pe cele de 100 g le golește, cu aceleași măsuri, din două înghițituri.
<< Nici cu țoiul nu reușești o mai bună măsură! >>
Intervalele la care înghite licorile depind de graba pe care o are, dar de cele mai multe ori acestea sunt destul de lungi, astfel încat poate să se dezlănțuie în discuții. Despre orice și cu oricine. Dacă sunt numai eu în magazin este mai dificil. De obicei mă uit la televizor, la știri. Prinde din zbor o secvență dintr-o știre și o dezvoltă. Mai “pe lângă”, mai în cunoștință de cauză. Nici nu-mi dau seama de unde le știe, chiar dacă ele se tot repetă în 24 ore. << Când are timp să se uite la televizor? Poate stă noaptea pe internet!? >>
Caut sa fiu politicos, uitându-mă înspre el. Chiar dacă nu-s întotdeauna atent la ce spune. Dar, mă mai captează o altă știre și-mi îndrept atenția spre televizor. Părintele continuă sa vorbească. Sesizând că eu am alte preocupari, se scuză : – Știu, vorbesc singur!… Mult și prost… Întră Nelu și Ivan. Zgribuliți și un pic uzi. – Hai, noroc! Nelu nu-l văzuse pe Părintele, salutul fiindu-mi adresat mie. Observânu-l la tejgheaua dinspre baie, aproape simultan, aceștia ridică mâinile mari și noduroase în semn de salut.
– Bună seara!… Înghițind cantitatea de suc, după cea de vodcă, Părintele pune paharele pe tejghea și-și șterge bărbia. – Bună seara!… Nelu se așează pe o navetă de bere. – Azi politică? – Vrei să-ți dau populară pe Etno?!… – Nu, nu!… Lasă așa… pe știri… Ivan scoate din sacoșa mototolită de sub braț o sticlă de jumătate, din plastic. O cunosc, e aceeași de mult timp. – Pune o jumătate. Și dă și două romuri aici… Și o bere Suceava… N-am sticlă dar știi că eu aduc sticlele. – Nu-s probleme. Pun romurile în două pahare de 100 ml și umplu și sticla, tot cu rom. Cei doi iau paharele și beau din ele. Nelu plescăie, sugând printre buze jumătate din conținut. – Ah!… Întră si Florin. Își șterge mustățile. – Bună seara! Apoi ia o bere Ciucaș din navetă, desface capacul de marginea acesteia și bea însetat o gură. Se reazemă cu spatele de frigiderul de înghețată de lângă ușă, scoate o țigară, o aprinde și întredeschide ușa să dea fumul afară. Nu-mi prea convine, dar de data aceasta nu iau atitudine. M-am obișnuit cu atare situație. Aproape zilnic, fie vară, fie iarnă, bea câte 6-7 beri. Tărie niciodată! Între timp, Nelu s-a plictisit de știri. A intrat cu Ivan și Părintele într-o discuție aprinsă pe tema iepurilor… Sună telefonul Părintelui. Scoțându-l din buzunar, cu ochii pe afișaj: – Asta-i nevastă-mea!… << Parcă ar vibra altfel!… Sau intuiția îi spune!… >>
Oarecum deranjat, acesta vorbește precipitat. – Da, cântă!… Vin acuma… Tu mai vrei ceva? Bine, pa! Închide telefonul. Ivan îmi plătește cumpărăturile. – Hai Părinte, că te iau gratis! – Stai nea Ivan! Mai stai un pic. Părintele golește cele doua pahare cu aceleași mișcări sincronizate și le pune pe frigider.
– Nea Vasile, mai pune-mi o cântare mie și pune-i și lui nea Ivan un rom… Nelu, iei și tu unul?
– Iau și eu daca dați… – Puneți-i și lui Nelu… Și dați-mi și un Jacobs mic. – Atât? Luând prima serie de înghițituri, îmi face semn că da. Și iar se aprinde într-o discutie. De această dată, pe tema construcțiilor. Și iar Părintele domină dialogul, chiar dacă Nelu muncește în domeniu. Ivan se agită. – Hai Părinte, că eu plec… Sună din nou telefonul Părintelui. – Iar nevastă-mea… Da, uite acuma vin!… Bine, pa. Golește paharele cu ultimele două înghițituri și-mi achită contravaloarea. Pune și cafeaua în pungă și se strecoară pe lângă Florin, care-i la a treia bere. – La revedere! Scuzați, nea Vasile!… Ivan îl urmează îndeaproape. – Hai Nelu!… – Eu mai rămân să beau o bere! Pe mine nu mă așteapta nevasta…A mea e în Italia… De tot!…
Râde zgomotos.

MAGAZINUL DIN GRĂDINIȚĂ, EPISODUL 5
Este trecut de ora două după amiază. Magazinul e full de cosumatori ocazionali. Sunt grupați în două tabere. Una, în preajma debaralei: Ion, bărbat voinic cu o voce puternică, stând pe sacul cu sare de lângă tejghea se intreține cu Liviu, care îl privește în creștet de la onorabila lui înălțime de peste 1,90 m. La discuții participă și Virgil, colegul meu de generală. Blajin, acesta soarbe din când în când din paharul cu vodcă “adio mamă”, pe care îl așează apoi cu grijă între sticlele de bere din naveta pe care stă. Vorbesc banalități, dar susținute cu vehemență de fiecare dintre ei… Cealaltă tabără obturează lumina geamului de termopan de la intrare. Pe scaunul din fața tejghelei stă, cât o stâncă, Marin. Roșu la față, își șterge din când în când transpirația de pe fruntea chelioasă. Sprijinit de frigider, Tudor agită sticla de vin, îndemnându-i să mai bea o tură. Guda și Profesorul îi fac pe plac, întinzând paharele de unică folosință. Aici se discută profesionist despre oi. Mai greu se descurcă Profesorul, începător fiind în ale oieritului, mirându-se de multe lucruri pe care încă nu le știe. Optimist cât pot fi în atare situație, încerc să mă descotorosesc măcar de alți doi clienți care aproape zilnic îmi fac viața grea: frații gemeni Ety și Uzi. < E destul de târziu… Poate nu mai vine vreun control…> Și instinctiv, din când în când, îmi arunc ochii pe geam. – Spuneți, voi ce vreți? – Câte o cinzeacă… Aveți Vorona? – Da, este… Și cu suc? – Da, doar știi nea Vasile… Și două beri Ciucaș. Mă enervez : – Și bere?!… Și suc?…Cine plătește? Împleticindu-și limba, unul dintre ei iși asumă comanda. – Treceți la mine… Iar mă ambalez: – La caiet?!… Iar si iar… – Dar ce, nea Vasile?!… Doar știi că eu plătesc… – Da, dar foarte greu… Mă uit cu atenție să-l identific. Are aluniță pe gât, singurul element după care pot.
– Ety… Da? – Da, nea Vasile… – Nu vă încurcați mult… Vedeți ce am aici!… – Imediat… Am luat și am plecat! Și țoșcăie și ei lichidele vreun sfert de oră… < În sfârșit, măcar am scăpat de ăștia!…> Uitându-se lung afară, Tudor se precipită: – Cred că ai musafiri!… Mă uit și eu pe geam. Observ cu înfrigurare două doamne care coboară agale dintr-o mașină mai acătării. Mă precipit și eu. – Dați repede paharele și ieșiți! Cu sticla sub haină, iese primul Tudor, urmat de ceilalți, cu paharele cu vin dosite care cum au putut… În câteva secunde toți au părăsit magazinul ca niște șobolani mina, când este pericol de surpare… Am dosit și eu paharele pe unde am putut și fac un pic de ordine pe tejghea, ascunzând și Caietul de datorii. Intră cele două doamne, cu o fermitate dezolantă pentru mine. Nu poți să ai dubii la persoane care vin în control. < Parcă au în jurul lor o aură malefică!…>
– Bună ziua! Doamna blondă parcă e mai deschisă dialogului. Cea brunetă e mai cătrănită. Îmi tremură genunchii. Caut să-mi maschez emoțiile. – Bună ziua… – De la “Protecția consumatorilor”! Și-mi arată o legitimație. Bineințeles că nu observ nimic, nici un indiciu despre identitatea lor. – Poftiți… – Dar repede ne-ați observat… Mă bâlbâi. – A nu… nu… Ei au plecat… – Registrul unic de control? Îl aveți? – Nu, e la patron… au mai fost săptămânile astea două controale de la Garda financiară și de la Direcția sanitară… El mai are un magazin și-n oraș… cred, cu același Registru…
– Puteți să-l sunați să vină și să aducă și registrul? – Da, sigur… acum… Mâinile îmi tremură pe telefon, căutând numărul și urmărind-o pe doamna brunetă care intră după tejghea, verificând produsele din rafturi… – Am vorbit… Vine imediat… Apropiindu-se de zona mea, doamna brunetă mă țintuiește cu privirea.
– Faceți vă rog “Z” la casa de marcat și monetarul din sertar… Am emoții… Ies aproape la țanc! Apare și patronul. Răsuflu ușurat…< Se descurcă el! Eu am să ies afară să fumez o țigară. >

MAGAZINUL DIN GRĂDINIȚĂ, EPISODUL 6
7:30. Deschid ușa magazinului. După mine intră, gălăgioși, doi copii cu ghiozdanele în spate. Intru dupa tejghea, aprinzând din mers, cu telecomanda, televizorul.
– Spuneți, ce vreți? – Eu vreau un pachet de biscuiți Tempo… – Eu vreau un corn de la mașină… – Tu mai așteaptă să vină mașina cu pâine… Între timp, magazinul se umple cu alți copii, care și-au dus ghiozdanele la școală și au venit la cumpărături. Unul vrea un snacks, altul un caiet, altul o radieră, altul rezerve de stilou. Mă plimbă prin tot magazinul. Apare șoferul de pe mașina cu pâine, tăbărcind două navete cu franzele. Copiii se dau la o parte. Pun pâinea la locul ei. Șoferul vine și cu lădița de cornuri și covrigi. Copiii tăbărăsc iar la tejghea. – Mie dați-mi un corn! – Mie, un covrig de ăsta! – Stați, stați… pe rând. Și direct din lădiță, fac vânzarea produselor de panificație… Copiii au dispărut la orele de școala care trebuie să înceapă. Punctez produsele primite cu șoferul. Luându-și ultimele navete, acesta dă să părăseasca încăperea. – Gestionarul n-are nicio pâine? Întreb eu ostentativ. – Azi nu… – Păi cam de multișor ține treaba asta… – De… austeritate! Râde șoferul și iese pe ușă. – La revedere. < Mai bine era când primeam pâinea de la terți. Acum, de când Patronul și-a deschis și brutărie, greu mă lipesc de-o pâine!…> Apar si clienții “tradiționali”, de dimineață. Durdulie, îmbrăcată în trening, mă abordează Nița. – Nea Vasile, dă-mi două pâini rotunde… Îi dau pâinile și notez pe caietul de socoteli și tot așa în continuare. – Un baton de salam… Zece ouă… O pungă de Cereale… O sticlă de suc la 2 litri, de lămâie… un bulion… trei pungi de pufuleți… Și cam atât.. Și-o sută!
– De care? – De asta slabă… Calculez de două ori: cu pixul și pe calculator. – 275.000. Îmi întinde banii. – 100.000 iți dau si restul trece la caiet. Caut în caiet. -La poziția 21! Mă ajută Nița. Îi pun 100 g vodcă “Adio mamă” cu un pic de suc “să-i taie damful”. Apare vecina, doamna Viorica. – Bună dimineața… Ce faci, Nița? Cu o mână încrucișată la pieptul voluminos, cu cealaltă ținând paharul, rezemată de frigiderul cu congelate, aceasta răspunde nestingherită. – Am cumpărat câte ceva, beau o sută și… – Bun… îi bun… Și eu am venit să iau ceva… – Spuneți, tanti Viorica! Cu baticul legat după cap, aceasta încearcă să se concentreze. – Două cofraje cu ouă… două pungi de carne tocată de aia bună… La comenzile primite, mă deplasez prin magazin, iau, pun în pungi, cântăresc, notez în caietul de socoteli. Și comenzile curg… – Un bulion mare… două kg de mandarine… două pungi de spaghete… trei batoane de salam, trei pachete de Delikat de găină…șase franzele… Tejgheaua s-a umplut de produse. – Luați-le… am notat totul. – Fă calculul… trece acolo… Poate diseară vin și dau totul. Notez la rubrica ei. Îmi vine să oftez… < cine știe în care “diseară”?!> Cu o sacoșă plină și poala sorțului de bucătărie la fel, cu cofrajele de ouă la piept, abia părăsește magazinul. Iar năvălesc în magazin copiii. Este pauză. Au venit să cheltuie și banii care le-au mai rămas. Unii un leu, alții doi lei. Iar cei mai mulți pur și simplu îi însoțesc pe cei cu bani…
Se face liniște din nou în magazin. Nița oftează: – Ce să-i faci?… N-ai ce face!… Mai puneți o sută și atât! Îi umplu paharul, neuitând de puținul suc care “să-i taie damful”… Intră zămbitor Părintele. – Bună ziua… Dacă tot sunteți acolo, puneți-mi și mie un “75”! Mă conformez. După ritualul cunoscut mie, acesta soarbe două înghițituri: una de vodcă, cu mâna stângă și una de suc, cu dreapta. Câte un sfert de pahar din fiecare, parcă măsurate cu țoiul! Așează paharele pe tejghea și, foarte lesne, alunecă în discuție cu Nița. Nița, care stă în aceeași poziție, rezemată de frigiderul cu congelate, cu mâna stângă încrucișată la piept, în cealaltă având paharul din care țoșcăie licoarea gălbuie. Vorbesc despre unele certuri dintre enoriași privind locurile de veci din cimitir. Eu mai fac o dată inventarul banilor de ieri, pe care trebuie să-i predau Patronului. De data asta, mai consistenți ca în celelalte zile, cam de zece ori mai mulți… Am încasat datoriile de la cei care au luat salariile, vreo șase la număr. <Îl dau iar pe spate!… Măcar o dată pe lună să se mai bucure și Patronul!>
– Nea Vasile, mai pune o tură! Părintele întinde paharele goale. Cât i le umplu și lui și Niței, “încă una și atât”, prind crâmpeie din discuție. Acum Părintele o laudă că a avut tăria să nu facă avorturi și să-și crească cei trei copii, ea singură.
– Trei copii de la trei bărbați… N-am avut pretenții nici la unu’ …Acum sunt mândră de copiii mei… Două fete cuminți și un băiețel “mânca-l-ar mama”!… Nu-i așa, Părinte?
Oftează:
– Ce să-i faci?… N-ai ce face!… Pe rând părăsesc magazinul. Întâi pleacă Nița. – Mulțumesc, nea Vasile!… La revedere! Părintele, după ce trage ultimele guri de vodcă și suc (măsurate cu același țoi!) mai ia o pâine la tavă și o sticlă de 2 litri de Coca-Cola. Achită ce a comandat și se îndreaptă spre ieșire.
– La revedere și scuzați…
Se oprește în ușă și întorcând capul râde : – Ne vedem diseară… la șapte fără un sfert… Fac ordine cu paharele, le spăl și le pun la locul lor. Apar băieții cu mezelurile. Achit factura, cântăresc, pun produsele în frigider. Mai servesc un client pe caiet și vreau să fumez o țigară. Este deja trecut de prânz. Când să mă așez pe scaunul de la tejgheaua din fața băii, văd pe geam ”papucul“ ghebos al patronului, care parchează în fața magazinului. N-apuc să scot caietele de pâine și de intrări că patronul iși face apariția. Azi este parcă mai radios. – Bună ziua! – Bună ziua… Închid televizorul și-i întind caietele. – Aveți și marfă? – Da, am un pic… Trece în caietul de intrări pâinea și mezelurile. Deschide la paginile unde sunt trecuți banii predați. – Aveți ceva? Îi întind teancul cu bani și-l urmăresc atent cum reacționează. Stând pe scaunul din fața tejghelei, răsfiră teancul, mângăind bancnotele de 100 de lei.
– Azi aveți ceva! Au adus din datorii… Îngân că da, mascându-mi mândria. Numără, îngânând din buze. Observ un ușor tremurat al degetelor. Pune banii în buzunar și notează în caiet.
– Mergem la marfă? – Da. Patronul iese și începe să scoată din papuc mărfuri, pe care le așează pe temelia gardului. Are un fel aparte de a mânui cutiile, de cele mai multe ori trântindu-le, parcă ar avea ciudă pe ele. Unele mai și cedează, nu o dată spărgându-se pungi cu sare sau mai știu eu ce altceva… Eu le car în magazin și le pun pe tejghele și pe jos, pe lângă acestea, pe categorii. <Noroc că nu vin clienți!> Magazinul se umple cu tot felul de produse: baxuri de suc, de apă minerală și de bere, cutii de snacksuri, mături, hârtie igienică, sare drob pentru animale, jucării, ciocolată, ceapă și câte și mai câte. Îmi frec bărbia. <Doar un pic de marfă!> Intră și patronul în magazin, cu un sac de plastic în care sunt cutii de smântână. – Gata… Și dă să pună smântâna undeva. Știind cât este de “elegant” în manipulare, iau eu sacul. – Lăsați că-l pun eu… Cu răbdare, trece toate produsele în caiet. Numără bomboanele care se vând cu 10 bani bucata, chiar și de două ori, dacă i se pare că a greșit… 178! La urmă cântărește ceapa: 11,73 kg. Trece în caiet. O ceapă destul de mărișoară de deasupra este stricată. O iau ostentativ și o arunc în coșul de gunoi. Se face că nu mă vede… <Procentul de perisabilitate a murit o dată cu apariția patronilor!…> – Cu pâinea cum mai stați? – Mai este … Ridic perdeaua ca să-l conving. – Da, bine… Aveam câteva într-o navetă. – Dar Vorona n-ați adus? Nu prea este… – Poate mâine… Vedeți pe “necesar” ce mai trebuie. Își ia cheile de la mașină și pleacă, uitându-se încă o dată prin magazin, să nu fi uitat ceva netrecut. – La revedere! – La revedere! Am rămas invadat de mărfuri. O să fumez o țigară și o să pun după aceea fiecare produs la locul lui, bineințeles, cu prețul aferent…Când încep știrile de la 19:00 pe PRO TV, deja am terminat de pus toată marfa în rafturi. Dau cu mătura și mai fumez o țigară la gura sobei. Mă simt destul de obosit. Și fizic, dar mai ales psihic. Intră Părintele. Numai bine ce-i pun o “cântare” că apare și Profesorul. Destul de distrat și acum. – Bună seara, Părinte! Împingându-și ochelarii cu degetul arătător, mi se adresează și mie.
– Bună, Vasea!… Ai Stalinskaya? Deranjat de ora înaintată, dar cu oarecare politețe, încerc să fiu amabil:
– Da!… Vă pun?… Și pun 100 de Stalinskaya și un suc mic. – Tu nu iei unul ?… Doar e înainte de închidere… – Iau și eu… Dar nu ne întindem… Vă rog… Profesorul ia o înghițitură și pune paharul pe tejghea. Și, bineințeles, imediat se infiripă discuția între cei doi… Pe teme religioase! Profesorul se entuziasmează. Părintele se dezlănțuie…Profund încântat, Profesorul îl bate pe umăr. Realizează că a depășit limita. Se scuză stânjenit.
– Am făcut o blasfemie!… Părintele continuă cu același aplomb, fără a da prea multă atenție gestului. Neavând posibilitatea de a interveni preț de câteva minute, Profesorul devine tranșant: – Părinte! Pot să vorbesc și eu? Este clar că acum Profesorul este în deficit privind timpii alocați, așa cum mi se întamplă mie cu el… Iau mătura și o plimb prin magazin… Să marchez elegant că ” programul” se termină!… Îmi sună telefonul. “Nevastă-mea!” – Închid acum! Și după alte aproximativ 20 minute reușesc să închid magazinul. – Noapte bună! Cei doi se indreaptă, fiecare, înspre casele lor… Trag de clanță să fiu convins că am închis “bine”…
După 10 pași mă întorc și mai trag o dată de clanță.
<E inchisă!>

MAGAZINUL DIN GRĂDINIȚĂ, EPISODUL 7
Bag cheia în ușă. Dimineața la ora 7:30. Atenția îmi este atrasă de faptul că ceva nu-i în regulă cu “cățelul” de la încuietoare, care nu-i la locul lui. < Poate n-am fost atent aseară când am închis!> Intru în magazin. O priveliște dezolantă mă face să tresar. Vreo 4-5 cofraje de ouă, de pe tejgheaua de lângă baie, sunt împraștiate pe jos, prin tot magazinul. Multe ouă sunt sparte! <Oi fi închis din greșeală înăuntru vreun câine sau vreo pisică ce sălășluiesc prin fața magazinului?> Când arunc privirea peste tejgheaua principală, abia atunci realizez. <Am avut musafiri azi noapte! > Cutii de carton de la fel de lel de snacksuri luate de sub tejghea, acestea fiind răvășite pe culoar. Sertarul de la bani trântit, este gol. Pe tejghea o harababură de lucruri care n-au trebuit, inclusiv o bancnotă de 100.000 lei, fără valoare. <Cine a căutat, a știut ce caută!> Cu înfrigurare, caut Caietul de datorii. Îl găsesc la locul lui. Răsuflu ușurat. Ieșind din “aria infracțională”, sun patronul și-l anunț de eveniment. Apare destul de repede, împreună cu unul dintre băieții lui. Evaluează situația și anunță poliția. În câteva zeci de minute, apare echipajul de poliție, format dintr-un sectorist și un criminalist. Fotografiază, caută amprente, mânjind lucrurile din “zona infracțională” cu o pensulă cu praf negru. Telefonul sectoristului sună în continuu. Este informat că a avut loc o tentativă de spargere și la un alt magazin, dintr-un sat vecin. Recomandându-ne să nu intrăm în zona infracționala și “să ținem mâinile în buzunare”, acesta părăsește magazinul, plecând împreună cu un alt coleg spre cealaltă locație. Aici criminalistul își face treaba de zor. Fotografiază toate elementele care i-ar putea fi de folos. De la urma de forțare (probabil cu o rangă) de la ușă, cofrajele de ouă răvășite, ușile pliante de la baie și debara trântite în lateral, vitrina pentru mezeluri golită și cu geamurile de sticlă deschise, sertarul gol, trântit și toată priveliștea dezolantă de pe culoarul de acces dintre tejghea și rafturi. Trecând prin filmul minții cum am lăsat aseară și cum arată acum, fac o evaluare sumară a ceea ce a luat hoțul (sau hotii!): mezelurile, ciocolate, conserve, Pampers – diferite mărimi (de ce i-o fi trebuind?) și tot mărunțișul din sertar. Și o bărdiță de a mea din debara! Ziua asta este foarte plină. După ce au plecat polițiștii, am mers noi la sediul Poliției. Patronul și cu mine am dat declarații. <Dacă bănuim pe cineva? Cum să te hazardezi în presupuneri?!…>
După aceea am făcut inventarul amănunțit al mărfurilor cu patronul și unul dintre băieții lui. Este mult trecut de zece seara. Am terminat, dar și eu sunt terminat.

MAGAZINUL DIN GRĂDINIȚĂ. EPISODUL 8
Intră în magazin nea’ Victor. Roșu la față, cu ochelarii cu lentile groase și rotunde, plimbându-și sacoșa de rafie pe lângă corpul plinuț. – Salut, Vasilică! Am venit să văd ce mai faci. – Bună ziua… Mă uit întrebător la el, așteptând comanda. – Pune întâi un rachiu… Și dă o înghețată!… Deschide vitrina și ia o înghețată. – Asta cât e? – 1 leu și douăzeci! – Ce așa scumpă?!… O pune la loc și ia una la cornet. – Dar asta? – Optzeci de bani. O desface, ia o gură de vodcă și o gură din înghețată. – Ah!… Da-i scump aici la tine!… Ce așa scump? Nu-i răspund. Doar mă uit la el intrigat. – Ce te uiți așa la mine?! N-am dreptate? Uite ceapa cât e. În oraș e mai ieftină.
– Păi luați de unde vă convine… – Las că iau și de la tine… îți fac și ție vânzare… Se plimbă cu paharul în mână prin magazin, uitându-se prin lentilele groase la prețurile de pe diverse mărfuri. Arunc privirea pe geam. Trece o mașina. – Nea’ Victor, ai grijă cu paharul! – Da ce tot te temi atâta? Numai tu te temi… În altă parte nu se tem așa.
– Nea’ Victor, știi ca n-am voie să dau la pahar! – Și de ce dai? <Are dreptate… De ce dau?… Păi, dacă n-aș da și câte un rachiu, n-aș avea nici vanzările astea, așa mici cum sunt…> – Măi nea’ Victor!… Ești tare dificil… – Hai lasă prostiile… Mai pune un pahar… Și dă-mi și câteva kilograme de ceapă….
Intră Părintele. – Bună ziua… Nea’ Victor se întoarce și el spre ușă. – Bună ziua, Părinte… – Vasilică, pune-i și Părintelui o sută de ce bea dânsul. – Lăsați, nu trebuie… – Am luat ieri pensia, vreau să fac și eu o cinste… Pun și Părintelui “o sută” de Vorona și un suc mic. Se retrag într-un colț și, bineințeles, se înfiripă discuții. Mai întâi elegante, dându-și prioritate unul celuilalt. – Mai pune câte una, Vasilică. Îmi achită și reiau discuțiile, acum mai aprinse.
– Pot să vă fiu tată!… – Asta e altceva, nea’ Victor… Prind din zbor crâmpeie din discuție. Nea’ Victor se ambalează. – Când eram eu consilier la biserică, am făcut multe. Dar nu m-am mai putut înțelege cu preotul de atunci… Unde este colierul de aur pe care l-am găsit noi atunci, lângă altar, când faceam lucrări de reparații? – La Muzeul județean… Și discuția degenerează destul de tare, încât nea Victor, furios, bodogănind singur, își ia sacoșa și pleacă fără măcar a saluta… Părintele înghite ultima cantitate de vodcă, urmată de cea de suc. – Nea Vasile… Mai puneți-mi mie “un 75”… Și dați-mi o pâine și o sticlă de Coca-Cola.

MAGAZINUL DIN GRĂDINIȚĂ, EPISODUL 9
Schimb paharele și pun încă ”un 75”. Văd pe geam “papucul” patronului. Parchează, ia o navetă cu pâine și vine înăuntru. – Bună ziua…
Este iar destul de întunecat la față. – Bună ziua… Dar pâine avem… – Nu-i nimic, o să o dați și pe asta. Îi dau caietul de intrări.
Notează în el. Eu, nemulțumit, iau naveta și pun pâinile la sectorul lor. Am pâine “full” în raft. Pe rând, pipăi franzelele. <Sunt destul de vechi. Astea sunt de la magazinul din piață…> Îi arăt una, cu destul de puțină eleganța : – Uitați-vă! Asta-i veche, asta-i veche… Deodată îi sare țandăra. Transfigurat la față, nici nu știu când a ajuns roată pe culoarul îngust la sectorul de pâine. Mă retrag spre zona cântarului. Ia o pâine și o pipăie, aproape o maltratează. Trântește cu ea de masă. – Ce are asta?! Nu-i bună? Nu-i pâine?!… – Dar e întărită… – Ce întărită?!… Unde-i întărită? Fluturând pâinea în mâna dreaptă, are intenția să înainteze spre mine… <Nu cu gânduri prea bune…> – Ce, vreți să săriți la bătaie?!… Nici nu știu cum aș reacționa! Probabil pe măsura gestului său. Nu-mi surâde deloc secvența cu noi doi încăierându-ne după tejghea…Salvează situația un client care intră în magazin. Patronul se retrage și notează în caiet. Servesc clientul. Preiau și alte mărfuri. Nu ne vorbim deloc. Predau și banii. Azi mai puțini. Pleacă fără a spune nici măcar “ La revedere”…
_____ __ _____
– Hai noroc!… Pune o pastilă că mă grăbesc! Mă uit nehotărât la Nelu. < Să-l servesc?… Să nu-l servesc?… Oricum îmi face probleme…> Îi pun o sută de rom. – Ia și bea-o repede… – Ce, eu sunt foaie volantă?! Părintele are voie și eu nu? Încerc să mă calmez, să nu ripostez. Îl cunosc destul de bine. Mai mare ca mine cu vreo doi ani, în tinerețe a jucat fotbal la echipa orașului. În județeană… Era un adevărat talent. Tânăr fiind, a alunecat pe panta băuturii, prima dată ca recompensă, apoi ca necesitate… A rămas neînsurat. Numai schelet sub hainele largi și învechite, cu fața gălbejită și suptă, încadrată de părul blond, slinos și lung, peste umeri, mă țintuiește cu ochișorii sticloși și inexpresivi. Savurează din licoare și pune paharul pe frigider. – Dă și o franzelă! Cât e franzela? – Un leu și cincizeci… – Scump…Dă o jumătate!… – Eu dau jumătăți de pâine?!… Vrei sau nu vrei să-ți dau? – Eu sunt calculat!… Scoate banii din buzunar și-i numară. – Dă o franzelă… Și mai pune o pastilă! – Rachiu nu-ți mai pun că te îmbeți ca ieri! Râde zgomotos. – Acela era fratele meu geamăn!… Așa o piesă ca mine mai rar
găsești!
– Nu-ți mai dau rachiu… Ia franzela și gata!… – Hai, nu fă talente cu mine că mă grăbesc… Am treabă, iau pastila și am plecat…
Îmi calc pe suflet și-i mai pun un rom. Iar plescăie din licoare și-și începe din nou recitalul: că prețurile sunt mari, că nu este o marfă sau alta și câte și mai câte. Îmi sare țandăra.
– Nelu, bea-ți rachiul și pleacă!… Dacă nu, ți-l vărs la chiuvetă… – Hai nu fă talente că mă grăbesc!… Eu te-am facut, eu te omor!… Râde zgomotos. Îl prinde flama și mai tare. Cred că a mai băut și în altă parte. <Nu se amețeste el din două sute!…> Mai ia o gură de rom. Se uită la cofrajele cu ouă. – Dă și două ouă!… Apropo! Cât e oul? – Șaizeci de bani. – Mult! La mine totu-i calculat. Dă un ou. Și mai pune o pastilă! – Nu-ți mai dau nici un rachiu! Ia-ți oul și pleacă! – Apropo! Nu fă de astea cu mine! Eu nu-s foaie volantă!… Hai că mă grabesc…
Ca să scap de el, îi mai pun un pahar cu rom. Și mai durează câteva minute bune până îl consumă și mă stresează. Cu ochii pe geam, îl grăbesc.
– Hai Nelu, că vreau să închid!… Dă paharul. – Și eu am fost chelner pe litoral… Apropo! Când plecau clienții le spuneam “mai poftiți“! Îmi plătește, își ia franzela și oul și dă să plece. Răsuflu ușurat. – Ai grijă cum pui oul… să nu-l spargi… – Apropo!… La mine totu-i calculat. Se oprește în ușă. – Mai poftiți!.. Și râde zgomotos.

MAGAZINUL DIN GRĂDINIȚĂ, EPISODUL 10
Iar am o zi dificilă. Unul dintre motive e acela că a venit cu marfă Doamna, însoțită de unul dintre baieț! Este un adevărat stres pentru mine când vine ea. Cu ceva timp în urmă venea destul de rar. Însă de când Patronul e prins cu activitatea brutăriei, vine mai des.
Este plin de marfă în tot magazinul. Fel de fel de cutii pline cu fel de fel de chițibușuri. Dulciuri, sucuri scumpe la doze sau sticle de jumătate, industriale, jucării… Și toate scumpe… Și foarte multe aproape de expirarea termenului de garanție. În timp ce băiatul notează în caiet și-mi dă marfa peste tejghea, Doamna sortează alte produse. Se mai oprește din activitate, scoate din poșetă un șervetel și șterge (ca și alte dăți!) câte o urmă lăsată de degetele copiilor pe vitrina de sticlă. <Are un tic nervos!> Mă simt stingher. – Lasați Doamnă, că le șterg eu… Nu comentează, dar nici nu-și întrerupe activitatea. Preiau în continuare marfa, tot mai nemulțumit.
– Astea merg greu aici… Sunt și destul de scumpe… La țară nu prea sunt bani…
Încercând să se stăpânească, Doamna îmi explică: – N-am ce face… Am închis magazinul din oraș… și marfa care a rămas a trebuit s-o împart aici și-n celălalt magazin pe care-l am dincolo, la țară… Magazinul din oraș, administrat de unul dintre băieți, n-a mers decât câteva luni… Și din cauză că era într-o zonă cu multe alte magazine cu același fel de activitate, poate și cu prețuri mai adecvate.
Urmează un alt moment delicat. Predarea banilor! Am achitat două facturi destul de consistente la firmele care au adus mezeluri. Suma de bani care a rămas este destul de subțirică…
Doamna nu mai rezistă… N-am mai văzut-o niciodată așa exteriorizată și nici așa de roșie la față… – Ce să fac cu banii ăștia?!… Am de plătit impozite, lumina, salarii… Cu ce bani?!
– Dar Doamnă… Am avut de plătit mezelurile. – Nu mă interesează! Eu vreau bani!… Am nevoie de bani la marfă! Încerc să mă stăpânesc. – Păi în alte zile au fost și mai mulți… – Eu n-am văzut!… Atacă toate subiectele. – Dacă șterg vitrina vă suparați!… Marfa nu vă place!… – Doamnă, noi suntem plătiți la procent!… Eu stau o gramadă de timp degeaba… (mă refer la lipsa clienților și a unor mărfuri mai căutate.) Eu nu vă platesc să stați degeaba! Munciți! Sunt atâtea de făcut prin magazin!…
Se turează. Mă enervez și eu. – Mă confundați, Doamnă!… Se mai calmează. – Eu nu pun la îndoială studiile dumneavoastră.

MAGAZINUL DIN GRĂDINIȚĂ, EPISODUL 11
Confruntarea cu Doamna nu s-a lăsat fără urmări. Atitudinea Patronului este iar una sobră și e gata de atac din te miri ce!… Întunecat la față, se vede de departe că “este montat de la centru”…<În spatele fiecărui bărbat puternic stă o femeie și mai puternică…> Se uită peste tejghea. Câteva mărfuri primite de la Doamna nu sunt așezate în rafturi…
– Pe alea de ce nu le-ați expus? – N-am prețuri la ele!… Nu bagă în seamă raspunsul meu. Trece direct la alte obiecții. – De ce n-ați trecut pateuri mici la necesar? Uitați-vă că nu aveți! Caut să țin sub control discuția. – Le-am vândut adineauri pe toate… Își schimonosește fața și ridică progresiv tonul. – Ce le-ați vândut? Când le-ați vândut?! De ce mă mințiți? Mă simt ca un școlar în fața domnului învățător. – Nu mă luați ca pe un elev de-al dumneavoastră. Când nu aduceți de atâtea ori produse care sunt trecute pe necesar… – Aduc ce pot. Asta nu vă interesează. Dumneavoastră trebuie să treceți totul pe necesar!…
– Dar noi suntem plătiți la procent… Se ambalează din ce în ce mai tare. Se duce la sectorul de încălțăminte.
– Pantofii ăștia de ce nu-i ștergeți de praf? Se referă la câteva perechi de sandale de damă, una dintre ele roșie, demodate, zăcând de ani buni în raft. <Treburile astea nu l-au interesat niciodată până acum!…> – I-am mai șters dar nu pot prea des că se duce vopseaua!… Vine iar în fața tejghelei. Trece la atacuri murdare. – Știu eu… pe unde ați fost ați lăsat numai lucruri rele în urmă… N-ați rezistat nicăieri, nici la Botoșani și nici aici. Acum vreți să mă falimentați pe mine! V-ați bătut joc de Caietul de datorii!… Vă purtați urât cu clienții… Mă uit perplex. Nu-mi găsesc cuvintele… Mi s-a pus un nod în gât! – Nu-i treaba ta asta!… Vezi ce vorbești… Nu prea ești în cunoștință de cauză.
– Nu vorbiți la “per tu” cu mine!… Îmi revin la modul politicos de adresare… – Știți ceva? Eu nu mai stau o zi la dumneavoastră. Îi dați șomaj nevestei mele și vă căutați gestionar. Se mai calmează. – Eu nu vorbesc cu dumneavoastră. Doamna Lenuța este angajată…Să vină ea să vadă ce dezastru este aici… O sun la telefon și merge băiatul Patronului s-o aducă cu mașina. Ieșim afară și nu ne mai vorbim. El vorbește la telefon iar eu fumez… În așteptarea doamnei Lenuța…
Apare, ușor debusolată… Când vede că magazinul nu-i chiar “dezastru” iși mai revine. Discută amândoi în magazin… Preț de câteva țigări pe care le fumez eu afară! Lucrurile se calmează… Se ajunge la consens, cu concesii de ambele parți… Și cu “domn” Vasile în continuare gestionar.

N-au trecut prea multe zile de la evenimentul nefericit care ne-a pus pe picior de război. Am îngropat securea! Totul este iar în ordine. Bineînțeles, după ce Patronul a inspectat dacă am dus la îndeplinire sarcinile trasate. Deși n-am avut prea multe de retușat, magazinul arătând așa dintotdeauna, Patronul a concluzionat : – Ei da! Așa-i bine!… Și ne lansăm în fel de fel de discuții colaterale activitații de comerț. Despre politică, sport, întâmplări mondene. Este bine dispus. Profit și scot Cartea mea de muncă.
– Nu vreau să credeți că mă laud, dar vreau să vă informez corect. Și o deschid filă cu filă, arătându-i pe rând. – Am fost încadrat ca subinginer… Am lucrat cinci ani ca tehnolog, m-am transferat în interes de serviciu la UJECOP Botoșani, unde am fost peste cinci ani șef de autobază. După Revoluția din ’89 a fost așa cum a fost cu mulți… Și uitați aici, când s-a înființat Corpul Gardienilor Publici, am ajuns șef detașament prin concurs. În 2000 am hotărât să mă mut aici la țară, cu tot cu familie… Vedeți, am plecat la demisia mea… Aici am profesat câțiva ani ca profesor, pe perioade determinate. Când s-a restrâns activitatea, au rămas titularii, așa ca m-am “dedicat” agriculturii… Mă urmarește cu atenție. Nu știu dacă chiar vede toate înscrisurile de pe Cartea de muncă.
– Am spus și eu așa!… Am auzit de pe la unii…< De la unii bineintenționați”…>
Mai discutăm puțin și-i dau banii. Azi iar am o sumă consistentă. Îl umăresc cum murmură din buze și cum îi tremură degetele pe bancnotele albastre de 100 de lei.
– Să-i aratați și Doamnei câți bani ați luat! Să o bucurați și pe ea!… Râde satisfăcut.

MAGAZINUL DIN GRĂDINIȚĂ, EPISODUL 12
Activitatea decurge în continuare linear, cu momente de aglomerație și clienți care se întrețin cu o bere sau o tărie, prinși bineînțeles, în discuții foarte aprinse și susținute vehement. Alții cumpărând (sau luând pe datorie, la caiet) diverse produse, cel mai adesea alimentare. Aprovizionări sporadice cu mărfuri care înainte de a trece prin caietul predări-primiri și a se cocoța în rafturi, se îngrămădesc într-o dezordine dezolantă prin tot magazinul, strâmtorând din spațiul alocat mișcarii clienților. Predări subțiri de bani (care o nefericesc pe Doamna), alternate cu două-trei pe lună mai consistente, când rasuflă mai ușurat și Caietul de datorii, care-l fac fericit pe Patron… și multe momente de acalmie!… Ce s-a mai schimbat este că acum, fiind frig, ușa magazinului stă închisă cu excepția momentelor când o mai proptesc cu un lemn să nu o poarte vântul, lăsând valurile de fum să iasă afară: fumul înecăcios de lemne, de cele mai multe ori verzi, care se dau cu greu aprinse în centrala rusească… Și a mai intervenit sistemul de supraveghere cu camere montate în cele patru colțuri ale încăperii… Mai puțin pentru eventualii hoți și cred că mai mult pentru supravegherea gestionarului!… La început simțeam, prin lentilele camerelor, ochii patronilor, cum ma țintuiau în ceafă… Acum m-am obișnuit ,chiar le ignor… Am găsit rezolvare și pentru momentele când mai iau și eu “una mică”, de regulă spre sfârșitul programului. Mă retrag în “altar”, adică în debaraua de mărfuri. Nici nu știu cum am ajuns la această denumire nefericită, dar are similitudini cu retragerea preotului în altarul bisericii, când enoriașii nu-l mai văd, dar îl aud. Așa mă retrag și eu pentru câteva momente, acționând cu precauție după ușa pliantă de plastic, astfel încât clienții din magazin să nu audă că torn în pahar și cum sorb din licoare, deși această activitate o fac atunci și numai atunci când în magazin sunt de-ai mei, tovarăși de pahar… – Când ieși din “altar” nu mai fă greșeala să te ștergi la gură… Te trădezi în fața camerelor!…
<Are dreptate Profesorul!…> – Vă mai pun o tură? – Da, tot ca dimineață, o sută Sorok lui Alis și mie una de Stalinskaya… Acum chiar merităm… Alis m-a salvat să nu dau bani pe două balamale noi… A recuperat două vechi de la o portiță. Alis se umflă în pene tragând aer în pieptul slăbănog. – N-avea rost, domn Profesor! Când se poate, mai trebuie făcute și economii.
Profesorul chiar se simte recunoscător. De bucurie îi mai dă un rom și lui Marin, care “l-a ajutat și el cu ceva odată”… Alis se întreține cu Marin. Profesorul ia o gură de băutură și pune paharul pe tejghea. Se așează pe scaunul din fața tejghejei și mă fixează cu ochelarii fumurii.
– Trece tot acolo unde ai trecut azi dimineață… Portofelul a rămas tot în ceilalți pantaloni. Acum vin îmbracat așa de la muncă.
– Măcar ați terminat?… Deschid Caietul și adaug suma nouă. – A ieșit un saivan ca lumea… Ia fă totalul cu tot ce a fost și dimineață.
Calculez de două ori, o dată cu pixul și o dată cu calculatorul. – 350.000… cu tot cu sticla de vin. Adică 35 de lei. Zâmbesc și-i șoptesc să nu mă audă și Alis: – Cu banii aștia cumpărați patru balamale de inox! Râde zgomotos. – Știi că ai dreptate!… Dar nu le mai spun și lor.
…………………..
A venit și timpul să-l anunț pe Patron inevitabilul:
– I-a venit soției mele decizia de pensionare. Pensionare anticipată. – Da, știu… Am primit și eu o copie la firmă. – O să vă rugăm să-i faceți decizia de încetare a contractului de muncă. Trebuie s-o trimitem la Suceava. – Da, da… o să vorbesc cu contabila… Să vedem cum… O să vă deschid dumneavoastră Carte de muncă…
SFÂRȘIT